Mi-e frică de întuneric

Da. Eu sunt aia. Cea care imaginează cele mai înfiorătoare scenarii, plecând de la un banal film văzut de cu seară. Care vede noaptea lupi în loc de căței, lei în loc de pisici și aude vântul șuierând amenințător, când el e de fapt o biată adiere. Care în copilărie își trăgea plapuma peste cap și stătea acolo tremurând, ascultându-și inima bubuind până adormea, epuizată de frică, spre dimineață. Care acum, deși nu mai e mică, circulă prin casă aprinzând toate luminile pe traseu și nu se uită la filme horror nici la adăpostul zilei, pentru că știe că ele se întorc noaptea s-o bântuie. Care simte un fior de pe acum, numai la gândul că în curând se va întuneca la ora 17. Care nu se sfiește să treazacă lume în toiul nopții, dacă simte că o paște vreo angoasă. Care, în studenție, a apreciat cel mai mult la viața de cămin faptul că dormea cu încă patru suflete în cameră și nu mai era, practic, loc de frici de întuneric. Care e recunoscătoare că s-au inventat luminile de veghe și că, uite, există și variante originale și simpatice, pe care le poți admira și ziua, le poți numi obiecte de decor și nu trebuie să explici, cu jenă, că sunt luminițele cu care adormi pentru că ești așa, nițel fricoasă. Ele sunt meduzele lui unnie și, fiind două, pot fi amplasate strategic pe drumul nocturn spre… baie, de exemplu. Noapte buna! :)