Inima mea uneori e mică, așa… cam cât o furnică. Atunci când mi-e frică. Sau când mă simt amenințată. Când mă uit la tine și nu știu ce să-ți spun. Când simt că am aterizat pe planeta greșită sau când mă fac mică cu totul și intru într-un sertar. Dar alteori inima mea e mare, imensă chiar, ca un zepelin. În ea încape lumea toată. Încap poveștile pe care ți le spun atunci când știu ce să-ți spun, râsul tău, florile galbene, luna ca o seceră pe cer, curajul meu incredibil, cacaoa cu lapte, puii de pisică, tu cu totul. Atunci și eu sunt mare, sertarul nu mă mai încape și parcurg cu un pas câte trei orașe odată. Dar asta se întamplă mai rar. De cele mai multe ori ea e o inimă de mărime normală, în care încap toate acele lucruri și încă ceva. Atunci când ea se decide că e mai sigur să se micească peste poate, mi-e puțin teamă să nu o pierd. Cea mai bună soluție a fost să o înconjor cu niște roz liniștitor și să o port în urechi, cam asa, ca la Mariet:
În fond, am purtat-o și-n genunchi, cândva.
Superb :*