O prietenă mi-a spus la un moment dat că vrea să cumpere un scaun vechi şi dacă nu ştiu eu vreun magazin de handmade cu preţuri mai rezonabile. Voia să spună un magazin de antichităţi sau de vintage, bineînţeles, dar confuzia lingvistică poate fi motivată şi de abundenţa stilului vintage între creatoarele de handmade. Astfel, unul dintre materialele cel mai frecvent folosite în creaţiile originale de pe Breslo, dantela, poate fi considerată generatoare de multe obiecte fetiş.
Nu mă refer neapărat la fetişismul sexual, deşi cu siguranţă realizarea accesoriilor şi decoraţiunilor din dantelă oferă plăcere creatorilor acestora şi deopotrivă cumpărătorii se bucucură de acelaşi tratament din partea acestui material atât de încărcat.
Nici pe latura mistic religioasă a dantelei nu vreau să mă abat, deşi nu este nicidecum exclus ca ţesătura în cauză să devină pentru unii obiect de cult, aşa cum se întâmplă cu japoneza Momoko în filmul “Kamikaze Girls” (2004), despre care am mai pomenit o data aici, recunosc.
Primele două cazuri fiind excluse şi valabile în acelaşi timp, m-aş referi la utilizarea dantelei pe Breslo ca ţinând de un soi de fetişism infantil destul de interesant din punctul meu de vedere. Astfel, asociez dantela cu obiectul tranzaţional, obiectul fetiş al bebeluşului, dodo, dudu, mumu, prima iubire care începe la câteva luni, poate ţine câţiva ani şi de care adulţii rar îşi mai amintesc, darămite retrăiesc.
Fetişul infantil este un obiect ales de copil după criterii care adulţii nu le mai înţeleg, mirosul poate sau simţul tactil îi face să se decidă pe cei mici, care, la un moment dat, nu vor să se mai despartă de o anumită păturică, cearşaf sau un jucărie. Fără să se intereseze de valoarea lui estetică sau practică, fără să-i pese dacă se poate spăla sau nu, copilul va căra după el fetişul său oricât de murdar şi zdrenţuit ar ajunge şi îl va iubi sincer. Unii copii sunt fideli ani de-a rândul aceluiaşi obiect având rolul unei “mici mame” care îi linişteşte, dar şi o mamă îngăduitoare, o “mama micuţă” pe care copilul o poate domina. Mai aproape de el decât orice altceva, fetisul reconfortează şi consolează. În caz de oboseală sau supărare, el îl ajută să se recupereze. Cărat peste tot, dă un sentiment de securitate în faţa situaţiilor noi sau neliniştitoare. Pierdut devine o adevărată dramă. Nimeni şi nimic nu trebuie să intervină în relaţia copilului cu fetişul său, o relaţie creată din nesecitate, acest obiect făcând trecerea de la dependeţa totală la viaţa pe cont propriu.
Dantela nu este însă “mama” pentru fetişiştii adulti de pe Breslo, ci o vârstă idilică, La Belle Epoque, rememorată, mai ales după două războaie mondiale ca cea mai frumoasă şi mai fructuoasa, cea mai veselă, marile invenţii mergeau pe bandă rulantă – telefonul, telegraful, cinematograful, automobilul – , cot la cot cu boemia, cabaretul, şampania curgea în pahare, doamnele erau curtate, domnii erau politicosi nevoie mare, optimism, iarbă verde, o epocă de vis în care cine nu şi-ar fi dorit să trăiască, mai ales bietele suflete urbane hăituite de maşini şi de aglomeraţie, de alienare prin tehnologizare şi celelalte?
Excelent articol!
Plimbarea prin fetisismul infantil m-a facut sa zambesc, din fericire sunt si copii care se simt indeajuns de iubiti si de in siguranta incat sa nu-si revese surplusul de afectiune pe obiecte:)
ah, dar e o chestiune super generala, sunt foarte putini copii care nu au obiecte de care se ataseaza, multi se ataseaza de suzeta, de exemplu, nu tine de iubire sau nu e o disfunctie, ci pur si simplu e intrarea in lume, cum ar veni, dupa sase luni, ma rog ca si mersul si vorbitul si toate celelate nu exsta o precizie la minut, incep cumva sa constientizeze separarea de mama. si nu e un surplus de afectiune, ci rasplatesc prin afectiune ceea ce face obiectul pentru ei, le e alaturi absolut tot timpul, daca se trezesc peste noapte ca au visat urat, obiectul e acolo langa ei. ii ajuta sa treaca peste pericole, ii linisteste(cam ca belle epoque:)). nu cred ca exista asa ceva, totusi, surplus de afectiune… afectiunea este nesfarsita, poti sa iubesti infinit de multe persoane si lucruri. nu exsita o norma pe care trebuie sa o faci. dar ma rog, genul de afectiune voiam eu sa il descriu, nu voiam sa detaliez toate elucubratiile psihologice.
obisnuiesc sa ma cam intind in scris vad
Ma bucur ca ai asociat creatia mea cu acest subiect atat de sensibil, multumesc pentru asta. Articolul este foarte interesant si imi place abordarea temei. Felicitari auroarei!
imi plac enorm articlele tale !!!
Nu-i bai, intinsul la vorba, pacat ca n-am fost pe faza:)
Sigur ca-i nelimitata capacitatea de a recepta si oferi iubire, slava domnului ca-i asa. Ma rog, suntem, adica eu sunt, destul de limitata de propriile experiente. Baietii mei n-au dezvoltat dependente nici de suzeta, pe care au respins-o cu inversunare, nici de alte obiecte… numai de fiinte. Nici nu stiu daca-i de bine ori nu,in mod cert neinsufletitele prezinta risc mai scazut de dezamagire:))
da, mie mie tare imi merge la inima dragostea pentru obiecte. lidialoo si mie imi plac chestiile alea embosate pe care le faci tu, pe unele le vinzi prea ieftin mi se pare