Sunt zile în care – sunt sigură că vi se întâmplă și vouă – nu am chef de nimic. Dar mai ales de nimeni. Mă lovește așa, fără premeditare, un mizantropism rușinos. Aș vrea atunci să atârn undeva, într-o bulă izolatoare și înghesuită în care, paradoxal, simt că aș respira mai bine așa, doar eu. M-aș da de-a dura ca la zorbing până aș ameți și nu ar fi nimeni care să se îngrijoreze că poate mi-e rău. Însă nu fac acest lucru pentru că, desigur, sunt un animal social (și zebrele viețuiesc în grupuri, asta se știe). Și-atunci caut ceva frumos cu care să mă înconjor, de care să mă bucur și în care să mă ascund până îmi trece. Și pentru că albul și negrul merg foarte bine cu un roșu aprins, mă pitesc din când în când într-o floare roșie și creață care mă readuce printre specimenele entuziasmate de ceea (și cei) ce le înconjoară. Și e bine. Frumos. Și respir.
Breslog- Blog-ul oficial Breslo
foarte frumoasa descrierea aceasta,bravo,a-i grait un adevar.