Trio

Gălbior și Nicorete stăteau la umbră, fără grija culegătorilor de ciuperci care se zăreau în vale.
Mai mestecau câte un fir de iarbă, amusinau leneș aerul pădurii, mai scuturau câte o muscă zăpăcită de pe pălărie.
Asta în timp ce îl priveau pe amicul lor, Ciupe [așa se prezenta necunoscuților, numele lui complet fiind Ciupercă de bălegar], cum se chinuia să-și facă loc printre firele de iarbă care crescuseră ceva mai mari decât el.
– Și zi așa, mă Ciupe…ți-au plecat copiii la oraș? întrebă Gălbior. Zeflemitor, desigur, Ciupe nu avea copii.
– Mama ei de iarbă, mormăi Ciupe în barbă. Ce mai vrea și nebunul ăsta? continuă el, pe același ton scăzut, uitându-se chiorâș la Gălbior, neobosindu-se să îl onoreze c-un răspuns.

– I-a mâncat pisica limba, se bagă și Nicorete în vorbă, doar ca să-i mai treacă plictiseala. De fapt, îi plăcea Ciupe foarte mult – era serios, cumpătat și foarte curat tot timpul. Spre deosebire de Gălbior, gândi el, căruia îi curgea nasul mai tot timpul.

– Mai băieți, eu zic să vă vedeți de treabă! Poate vă culege careva! strigă Ciupe cu năduf.

Nici nu-și termină bine vorba, că se treziră toți luați pe sus, cu căciulițe de pâslă cu tot, și așezați într-un coș plin cu jucării, care mai de care mai frumoase.
-Ce v-am spus? Ha? se oțărî  îndată Ciupe.
– Ăsta iar a uitat că suntem prinși în joc de Pojga, spuse Gălbior în timp ce-și ștergea nasul cu mâneca și-și aranja mai pe ceafă căciulița aurie, moale și pufoasă.

– Până vin copiii, stai cuminte… îi răspunse Nicorete tropăind din ghetuțele de arțar lustruite cu ulei de măsline.

Se aliniară apoi toți trei, cuminți și frumușei, așteptând să înceapă un joc nou.