“Cheamă-mă și voi veni”, ai spus. “Sună doar din clopoțel, îl voi auzi de oriunde”, m-ai liniștit. Și ai plecat. De atunci port cu mine clopoțeii în fiecare zi. M-am asigurat că se potrivesc la orice ținută și mi i-am atârnat în urechi. Mai presus de toate, m-am asigurat că sună suficient de tare. Acum ar fi de ajuns să scutur capul cu putere sau să sar într-un picior, pentru ca ei să sune sonor și tu să te întorci. Dar nu vreau să abuzez și să fiu ca-n “Petrică și lupul”, așa că pășesc tiptil, cu atenție și nu mai scutur din cap, a negare. Ba chiar am început să fiu mai liniștită și mai îngăduitoare. Nu mai contrazic vehement pe nimeni. Nu mai dau din cap a dezaprobare și am grijă să nu ies dacă bate tare vântul. Încă nu am nevoie de tine, mă descurc. Și clopoțeii scot doar un clinchet firav, de accesoriu văratic, plin de siguranță de sine. Desigur, ajută să știu că, la o adică, îi pot oricând folosi pe post de goarnă, de strigăt disperat, de chemare imperioasă să vii. Dar încă e o vară liniștită. Îmi port clopoțeii asortați la starea de spirit și le țin sonorul pe minim. Mă feresc de vânt puternic și nu mai dezaprob vehement pe nimeni. Și te aștept, cuminte.
Be First to Comment