Sunt unele zile

… în care îmi place să port o umbrelă deasupra capului indiferent de vreme. Ca și când, sub ea, aș fi mai la adăpost. De conversații plictisitoare în care nu se spune nimic, mai ales. Pentru că, dacă stai sub o umbrelă, puțini sunt aceia care s-ar apropia atât de mult încât s-o împartă cu tine. Asta ar fi deja ceva mult prea intim. Și atunci stau, prudenți, la distanță, fiind prea preocupați să nu le intre – din greșeală, vezi bine – o spiță în ochi. În plus, un om sub o umbrelă pare mereu grăbit, chiar și atunci când nu plouă. Sau cel puțin mie așa mi se pare. Nu mi-ar veni să opresc din drum un om cu o umbrelă deasupra capului. Mi s-ar părea puțin… deplasat. Și eu sunt o fată discretă. De sub umbrelă, chiar dacă nu plouă, totul e mai albastru. Și parcă ar ploua, cumva, totuși. Florile sunt mai vii, copacii mai veseli și lumea mai la distanță. Regulamentar. Pentru sentimentul ăsta nemaipomenit de albastru, îmi place să îmi deschid umbrela de îndată ce ies din casă. Desigur, cînd plouă totul e mai ușor. Nu primesc priviri uimite sau stânjenite, de parca lumea ar fi datoare sa-mi atragă atenția ca dacă nu plouă, nu purtam umbrelă și punct. În plus, așa nu sunt niciodată surprinsă de câte o ploaie rebelă. Pentru că e știut că umbrelele purtate doar de necesitate sunt uitate acasă exact în zilele în care brusc plouă. Cumva, simt că alinapanait a făcut cerceii aceștia cu gândul la mine și la umbrela mea bleumarin. Prea e totul leit cum v-am povestit.