Şi râsul tău, ca o vioară

Îmi privesc trupul deşirat în oglindă şi nu ştiu când am crescut. Trupul, trupul acesta, mi-e cu totul străin. “Cine eşti?”, îmi vine să-i strig arătării care-mi imită gesturile cu stângăcia unei marionete. Mi-e dor de trupul acela mic şi slab, mi-e dor de inocenţa lui, pierdută pentru totdeauna. Mi-e dor de tine, copil care ai fost, cu chipul mic şi veşnic mirat, cu ochi întrebători şi buze tăcute. Te-am pierdut acum sute de ani, dar te regăsesc cu fiecare mirare. Pe talpă am urma tălpii tale, în palmă ţin palma ta micuţă şi numai astfel pot merge mai departe. Noi doi, copilul care am fost şi copilul care sunt. Şi râsul tău, ca o vioară, îmi umple de fericire sufletul trist şi ochii tăi limpezi şi curaţi lucesc uneori în adâncul ochilor tulburi şi obosiţi de atâta viaţă care li se perindă pe dinainte.

saari