Poezie de iarnă

“Cad steluțe argintii
Peste dealuri mii și mii,
Iar brăduții cei vioi
Parcă au hăinuțe noi”

OuiOui, sigur au hăinuțe noi. Dar nu brazii, ci fetițele cuminți. Și cele mai puțin cuminți, că doar știm care e diferența între categoriile enumerate – unele au fost prinse în timp ce făceau obrăzniciile, celelalte – nu.

Hăinuțele la care mă refer eu sunt de fapt rochițe. Din bumbac nins cu steluțe și catifea albă, albă ca și neaua.Ce-aș mai vrea să fiu și eu fetiță, să cred în Moș Crăciun, să fac lucrurile altfel [oare?], dar cel mai mult mi-aș dori să fiu fetiță ca să mă pot juca ore în șir, fără să-mi pese de cheltuielile de întreținere, de boli necruțătoare, de costurile energiei electrice și de declinul țării în care m-am născut.
Să-mi netezesc poala rochiei înstelate și să mă întreb – oare care brazi au crescut cu susul in jos ? Cei albi și pufoși? Sau cei violeți ca asfințitul de la malul mării?

Și singura tristețe să-mi fie cauzată de somnul care m-a cuprins, pentru a nu știu câta oară, în așteptarea lui Moș Crăciun.