Nu sunt trist!
Ah, pe cine mint?! De fapt, sunt…si…si….o simt pana in varful cozii. Care nu mai e jucausa, ci posomorata si lenesa. Si pana in varful urechilor clapauge. Si pana in coltul ochilor ploiosi in care se rasfrang umil, licuri de lumina, din geamurile reci si aburite. Si pana in varful nasului jilav ce-si doreste sa adulmece odor de joc si de atasament.
Aveam un lucru de pret. Mai de pret decat osul pe care astept cu nerabdare sa il rod, mai de pret decat campurile verzi pe care-mi doresc sa alerg, mai de pret decat zgarda antipureci, mai de pret decat insasi viata-mi singuratica.
Aveam un companion. Ce-mi facea codita sa danseze hip hop si urechile sa o insoteasca in intreaga efervescenta.
Dar l-am pierdut.
Daca auziti ca ma cauta, spuneti-i ca sunt de gasit la Arttime.
Eu il astept…privind prin geamul aburit.
Cu coada lenesa coborata la pamant!
Doamne! cat e de frumos! al nostru a murit acum doi ani si nu mai rezist sa luam altul sa-l iubim ca pe copilul nostru si sa-l pierd intr-o buna zi! Dar acuma parca mi-ar fi parut bine sa fi avut o asemenea pictura cu el.
Hi hi! Merci mult! Super articolul, in stilul cararcteristic :)
Ce ar fi sa te pui serios pe scris? Esti deosebita.
felicitari,superb aricolul ca si lucrarile tale!