Într-o zi am prins un peștișor fermecat. Care, desigur, a promis că-mi îndeplinește trei dorințe dacă-i “dau pace” (da, chiar așa a zis!). Am stat puțin pe gânduri pentru că, vedeți voi, nu prind în fiecare zi un peștișor fermecat. Nici măcar un peștișor obișnuit. În plus, era tare drăgălaș așa cum era, moale și azuriu, și tare l-aș fi păstrat pentru mine, căci nu în fiecare zi am pe cineva care să unduiască din codiță cu ochii bulbucați la mine, în timp ce eu vorbesc vrute și nevrute. Mi se potrivea perfect în palmă și părea că îi ajunge puțină apă pentru bălăcit. L-aș fi putut duce cu mine peste tot. Ne-am fi putut sfătui în chestiuni importante. Am fi putut chicoti ca niște școlărițe la câte o poantă și ne-am fi ținut de urât în zilele în care primăvara s-ar fi dus din nou la culcare și-ar fi fost frig. Dar se pare că sentimentele nu erau reciproce. Ar fi făcut orice să-l las în pace. Chiar și să-mi îndeplinească proverbialele trei dorințe… Desigur, l-am lăsat să plece gratis. Ar mai fi durat o veșnicie să mă hotărăsc la dorințe și, cumva, solzii lui alb-albastru-mov luceau de nerăbdare și-n ochii mari citeam o urmă de nervozitate. Și nu aș fi vrut să-l supăr, pentru că cine a mai văzut să superi Peștișorul Fermecat? Acum sunt tristă și-l caut cu privirea în fiecare ochi de baltă pe lângă care trec. Dar el s-a dus acolo unde pe peștișorii fermecați nu-i tulbură nimeni.
Be First to Comment