Pe omulețul meu l-ar chema Panait

După ce am citit “Singur pe lume”, am vrut o maimuță. După ce am citit “Amintirile măgarului Cadichon”, am vrut un măgar. După ce am citit “Vrăjitorul din Oz”, am vrut un câine mic și negru pe care musai să îl cheme Toto. Și așa mai departe. Nu mai știu însă de unde mi-a venit ideea cu omulețul. Mi-am dorit un omuleț mic-mic, pe care să-l port după mine peste tot, să îl ascund în buzunar și să fie cel mai bun prieten al meu. Sau cea mai bună prietenă, nu aveam preferințe de gen. Omulețul era menit să mă încurajeze când îmi era frică, să mă sfătuiască atunci când era cazul, să mă sprijine în toate. Să furnizeze combustibilul necesar motivației de a face diverse lucruri. Un fel de voce interioară, însă materializată printr-un omuleț simpatic, de luat în buzunar.

Am uitat de idee și între timp m-am înconjurat de omuleți care mai de care, unii mă mustră, alții mă încurajează, unii mă sfătuiesc, alții mă ignoră. Doar că sunt mari și au fiecare viața lor, nepotrivindu-se în niciun buzunar de-al meu, oricât de încăpător. Așadar, am uitat de omuleț, care va să zică, până când l-a făurit miculHAOS, parcă știind! L-a făcut mic, numai bun de ascuns în buzunar sau de prins afară, la vedere, fată sau băiat, Lucy sau Georgel, deși sunt sigură că i s-ar putea da orice nume. Nu-mi amintesc dacă omulețul copilăriei mele avea un nume, dar acum cred că i-aș spune – ce surpriză! – Panait.