Bâjbâi pe întuneric. Iar s-a luat curentul. Am rătăcit chibriturie și nu mai găsesc lanterna. Cu orientarea în spațiu stau extrem de prost – complet dezastru. Mă împiedic și cad. Nici măcar nu știu de ce m-am împiedicat. Cred că de un pantof. Ar trebui să fiu mai ordonată. Mă lipesc de cel mai apropiat perete și mă târăsc încet de-a lungul lui. Undeva ar trebui să am o brichetă. Nu fumez, așa că nu am idee unde o țin. Mi-aș dori să fi fost lună plină noaptea asta, dar nu, e o beznă de o tai cu cuțitul. Înaintez pe pipăite. Am ajuns într-o cameră – oare în care? Sunt complet lipsită de simț al orientării. Mă împiedic de fotoliu și măcar știu acum unde sunt – nu sunt multe fotolii în casă. Măcar de nu erau lăsate jaluzelele. Poate măcar o stea pe cer era… O stea!!!! Mă reped (oarecum, căci mă deplasez în patru labe ca să evit alte accidente) spre… ei bine, nu sunt foarte sigură că în direcția corectă, dar cert e că dacă ajung la al doilea sertar al biroului… Aaaaaau! Acesta a fost colțul de la birou. De ce nu l-am făcut rotund? Pipăi. Un sertar. Două. Deschid și se crapă puțin de ziuă. Știam eu că trebuie să mă hotărăsc unde să le atârn. Mângâi cu degete mai puțin oarbe cele trei steluțe moi. O să mi le atârn de tavan (mă mai gândesc cum), o să mă întind pe iarbă (bine, pe covor) și o să am propria mea noapte înstelată. Se face brusc ziuă. Clipesc năucă. A venit curentul. Îmi admir vânătăile și sting hotărâtă lumina.
Foarte frumos articol, zebru! :)