Când eram ceva mai mică [adică cu muuuuult timp în urmă] aveam o obsesie cu ramuri înfrunzite la geam. Să fie primul lucru pe care îl văd dimineața când deschid ochii ca domnișoara din pădurea adormită.
Când mergeam la bunicii mei, eram mega încântată de modul în care se strecurau razele soarelui printre atâta verde, închis la culoare și proaspăt. Atât de încântată, încât mai mereu strigau după mine să sar din pat, că trebuie să mergem la câmp [oh, the joy!].
Azi întâmplarea face să văd ramuri de copac la două din 3 geamuri-un procentaj destul de bun, s-ar putea zice.
Dar ce să vezi, parcă mă încurcă când vreau să scutur ceva pe geam [da, mi-e lene să cobor un etaj, surprinzător]. Sau cum iau soarele încât nu pot ține în camera în care vreau eu, ceva plăntuță.
Sau cum foșnesc ciudat în vreme de furtună.
Dar cu toate acestea, aș mai vrea verde.
Mă gândesc că ideea propusă de inglass, un terariu din sticlă, elegant și geometric, e una foarte bună.
Plantă mică, de preferință rezistentă la vremuri îndelungate de secetă [ hi hi], terariu testat de specialiști profesioniști, ca cel din figura de mai jos.
Mai rămâne să mă hotărăsc ce variantă coloristică să aleg pentru îmbinările bucăților de sticlă-negru, argintiu sau bronz.
Și cât de sus și sigur îl pot fixa, astfel încât specialiștii mei [care sigur vor dori și ei să testeze anumite caracteristici] să nu poate pune lăbuțele pe el.
Be First to Comment