Miezurici

Când zebru era o zebră mică și sperioasă, nu ieșea prea mult în evidență. Nu spunea cine știe ce lucruri inteligente și nici nu era motiv de amarnică mândrie pentru părinții zebrați. Intrase în istoria familiei cu treburi banale, gen smiorcăială excesivă, un fizic plăpând și o serie de dungi care cumva parcă nu erau ele chiar cum trebuie (deși nimeni nu a știut vreodată să explice de ce). Cu alte cuvinte, ducea o existență mai degrabă banală și plictisitoare. Simțul umorului îi lipsea cu desăvârșire și nici măcar acest lucru straniu nu mai era de râs, de la un punct încolo. Colora în interiorul conturului și cam așa făcea și-n viața ei mică și dungată. Dar, într-o zi, lucrurile astea au luat sfârșit. Zebra a ieșit din anonimat și a intrat în folclorul familiei extinse printr-o exclamație amintită iar și iar, de fiecare dată când se trece pe lângă un deal/pajiște/pășune/spațiu ierbos unde pasc, în legea lor, oi.

Dar ce s-a întâmplat, de fapt? Păi. Zebrele mergeau la țară, ca-n fiecare vară, târând cu de-a sila și micuța zebroasă. Și cum conducea tatăl zebrat și responsabil pe lângă Miercurea Sibiului (da, chiar și aceste amănunte sunt amintite), se făcea că pe un deal, în depărtare, păștea relaxată (căci de departe era greu să distingi adevărata lor stare de spirit) o turmă de oi. Mai văzuse zebruca turme de oi și altădată, deși creștea și zburda pe troturul din fața blocului. Dar, nu se știe de ce, de data asta s-a entuziasmat peste poate. Și, așa cum a făcut de foarte multe ori după aceea (și, sincer, o face și acum, când nu mai e mică și nici așa sperioasă), a simțit nevoia imperioasă de a împărtăși acest entuziasm cu toată mașina plină de zebre, după cum urmează:

– Uite acolo!

– …

– Uite acolo! Uite!

– Ce? Unde? Cine? Care?

– Acolo! Uite!… Uite alea!

– Care? Cine? Unde? Ce?

– Alea! Acolo!!!!

– …?!

– UITE ACOLO! MIEZURICILE!!!!

– …

De atunci nu a mai fost turmă de oi să intre în rază vizuală de personaj zebrat, fără să urmeze: “Uite! Miezuricile!”

Dedic așadar acest intermezzo în copilăria zebrată (nesfârșită și) fascinantă, acestor miezurici, care nu se puteau potrivi mai bine în poveste din motive, zic eu, evidente:

Clarificări:

1.”miezurici” nu e chiar un cuvant inventat. Zebra nu era chiar atât de extraordinară (încă). Să nu uităm că, până la acel moment glorios, era o dungată ca oricare. “Miezurici” vine de la “miezuri”, un alt fel de a spune “firimituri-împrăștiate-haotic-pe-masa-din-bucătărie” pe la noi pe-acasă.

2. știu că miezuricile astea dungate de la Murano Glass Jewels s-au vandut, dar cum puteam să vorbesc (în orice fel) despre oi, fără să mă duc cu gândul direct la oițele lor extra-simpatice?