Memoria obiectelor sau de ce handmade

Când era tânără si eu eram copil, bunica mea, altfel ţărancă get beget, lucra la o fabrică de confecţii. Făcea probabil tivuri la uniforme, halate de muncă, ştiu eu, călca haine care vor fi fost purtate de muncitori până la dezintegrare. Din resturile de material de la halate bunica făcea pe prispa casei covoare colorate la un război mai mare decât Dacia lui taică-miu. Să fi trecut vreo 15 ani de atunci şi tot îmi amintesc preşurile alea, ba de curând chiar am rugat-o pe bunica să-mi dea câteva bucăţi pe care le am acum în casă.

cryssta

Pe vremea cand bunica făcea covoare pe prispă, trecerea la linia de produţie şi superspecializarea erau în plin avânt, odată cu “degradrea muncii” şi “descalificarea”. Bunica mea nu era o breslaşă în fabrică, nu avea niciun fel de cunoştinţe de croitorie şi nici nu îi trebuiau, era un elemnt într-o linie în care fiecare avea o funcţie prestabilită şi repetitivă. În acelaşi timp, acasă, ea păstra obiceiuri de breaslă şi clacă, făcea lucruri pe care le învăţase, în ritmul pe care şi-l dorea.

scintilla.silk

Pe lângă faptul că nu avea neopie de skilluri pentru a munci în fabrică, o altă problemă era că la serviciu executa produse de consum care treceau prin multe mâini până la a fi finisate, pentru bunica ele nu aveau niciun însemnătate. Erau doar o continuă pedalare a maşinii de cusut. Şi, aşa cum psihologii care se ocupau cu medicina muncii observaseră încă de la începutul secolului trecut, viaţa trebuie să aibă un sens şi mai mult decât orice răsplată financiară, muncitorii au nevoie mai degrabă de timp liber pe care să îl investească cu ceva care le aparţine. Din studiile întreprinse atunci reieşea şi că rutina(cum ar fi repetarea aceleiaşi mişcări cu o animită viteză şi concentrare), produce o tensiune nervoasă care duce la tâmpire, dacă nu chiar la paralizie a proceselor cognitive, din cauza lipsei unui sentiment de deplinătate, de finalitate, de închidere.

Prin urmare, cum ar putea fi obiectele care ies din aceste linii de producţie altfel decât vide? Şi dacă vă place să credeţi în fantome şi în memoria obiectelor, ce şi-ar putea însuşi aceste lucruri altceva decât deznădejdea şi alienarea tuturor echipelor de muncitori? Cam aşa cum îţi vine să râzi şi nu prea la filmul Modern Times al lui Chaplin. Uneori mă gândesc la tehnologia keine touch ca la o formă de atenuare a oricărui fel de energie până produsul intră într-o folie de plastic din care se scoate aerul pentru a fi încărcat cu sens de consumator, şi el de cele mai multe ori o fiinţă nesatisfăcută.

katafolt

Nu vreau să ajung chiar pe cele mai înalte culmi cu apologia artizanatului, dar calităţi ale lucrurilor unicat şi de serie mică mai sunt, chiar dacă treaba făcută de maşină este mereu impecabilă. Aşa, dacă obiectele produse în masă sunt rezultatul unui plan meticulos şi al unei precizii desăvârşite, artizanul lucrează sub imperiul variaţiei. De cele mai multe ori obiectul său ia formă literalmente direct sub mâinile sale. Artizanul simte nevoia să creeze tot timpul altceva, să experimenteze, iar dacă greşeşte, nu e bai, mai încearcă odată. Un designer modern nu-şi poate permite, însă, să se trezească cu câteva zeci sau sute de mii de itemi identici nefuncţionali.

ena-quilt

Bunicul era ţăran şi făcea de toate. Dacă războiul bunică-mii era vis, atelierul bunicului era raiul. Era răcoare şi umbră, de cele mai multe ori o lumină galbenă, mereu câţiva saci de cereale depozitaţi acolo lăsau în aer un miros prăfos plăcut de grâu, porumb sau chiar ovăz pentru cai. Mai era un dulap mare cu multe rafturi şi sertare pline cu unelte de toate felurile, şuruburi, cuie ruginite (îmi placeau atât de tare cea mai frumoasă culoare), şi peste tot se aşternuse de-a lungul timpului o peliculă de praf de cereale amestecat cu vapori de petrol. Îmi amintesc că citisem atunci o poveste sau poate era un text de şcoală, cu o fetiţă al cărei bunic avea o bombonieră cu ceva delicatese de ciocolată, nu ştiu ce se întâmpla cu ele, dar bomboniera aia mă ducea cu gândul la atmosfera aia semiobscură, prăfoasă şi într-o stranie intimidate cu unelte, hamuri de piele, mături de stuf, camere de bicicletă, vaselină, petrol, pepeni, must şi câte şi mai câte strângea bunicul.