Mărturisire

După cum se poate foarte ușor deduce din titlu, astăzi am să vă fac o mărturisire. Una, am zis – altfel ne va lua :
a) timp, mie – că eu când mă apuc de povestit , nu mă mai oprește nimeni
b) somnul, pe voi – consecința normală și firească a punctului a)
Una, am zis.
Nu știu voi cum sunteți, dar să vă spun cum lucrez eu. Murdară ca un miner. Nu, nu e defectă instalația de încălzire și nici nu am rămas fără săpun [ de fapt, am rămas, că nu-s în stare de câteva luni să reușesc o tură de săpun din cauze pe care nu le cunosc, dar hei – ce vă spuneam? că nu mă mai opresc  :)  ].
Dar nu am obiceiul [bun] să mă duc să mă spăl pe mâini după fiecare “operație”. În schimb, îl am pe cel cu ștersul mâinilor de tricou, de pantaloni, de blugii de pe scaunul alăturat.
Mă admiram ieri, la câteva ore după ce tocmai îmi schimbasem hainele, și am ajuns la concluzia că arăt ca un cerșetor. Și că ce bine ar fi fost dacă în loc să mă mânjesc cu afumătura de pe cupru și să-mi pictez unghiile cu patină albăstruie, aș fi fost pictoriță. Da. Îmi și închipuiam cum arată tricoul meu colorat în mii de tonuri. I-aș fi deschis chiar și poștașului, care sună disperat de ceva mai mult de două ori.
Și astăzi – coincidență, altceva nu! – dau cu ochii de rochia creată  de raluca29.

O nebunie!
Plus că e gata pictată, și încă frumos.
Bun, a picat visul meu de pictoriță.
Ce mi-a mai rămas?!
Hmmm, promit să mă gândesc până la postul următor.