Le voyage dans la lune

Luna nu-mi inspiră poezie, nu mă face să visez, nu mă transformă automat într-o ființă romantică.
De multe ori nici nu îi observ prezența. Sau absența. Nici măcar nu o invidiez pentru silueta nepământeană pe care o capătă atunci când mănâncă mai puțin praf de stele.

Ea mă ignoră complet, eu pot trăi foarte bine și fără ea. Nopțile cu lună plină mi se par la fel de ….ummm….înfricoșătoare ca și cele fără. E un motiv pentru care literatura\cinematografia\fantezia proprie abundă în povești care se desfășoară sub lumina ei. Rece, lumina rece.

Și cu toate acestea, mi s-a întâmplat câteodată să îi privesc burta mare și strălucitoare, afectată parcă de vărsat de vânt. Fac abstracție de zgomotele din jur, mă proptesc într-un mijloc de trotuar [cu același aspect, post vărsat de vânt] și o studiez îndelung. Și mă întreb cum ar fi să fac o călătorie pe Lună. Singură, cu frici mai mari decât umbrele nopții. Să calc pe suprafața de cine știe ce consistență, să stârnesc, poate, prafuri selenare, netulburate de mii de veacuri, să mă pierd în peisajul [care pare cam] monoton.

Apoi mă trezește vreun claxon, îi mai arunc o ultimă privire, albul ei argintat și rece îmi provoacă un fior și revin la ale mele. Oricum mijloacele de transport către dumneai sunt mai mult desenate decât utilizate, și apoi … să ne mai gândim și la costul biletului.

Nu, pare irealizabil. Și totuși.

E posibil să mai fie o variantă, dar să nu spuneți că de la mine știți. Nu vreți să se supere și să proiecteze umbre și  mai lungi, și mai teribile în calea mea, nu?

Am auzit că undeva, nu departe, cineva făurește din materiale foarte bine îmbinate, niște dispozitive menite să vă ducă nicăieri altundeva decât pe Lună. Se numesc cercei, tocmai pentru derutarea celor care-și bagă nasul unde nu le fierbe Luna oala.

Mereu în pereche, pentru o eficiență maximă, și mereu din cupru și bobițe de coral.

Constructorul folosește FierforArt, și o face cu dedicare și talent.

Vă invit la casa de bilete :).