Era o vreme când puteam să-mi rup ușor gâtul călcând într-o groapă sau căzând într-un canal [sau etc și etc] fiind foarte preocupată să fotografiez tot ce vedeam [după standardele mele] frumos. Pe oriunde aș fi mers. Să fiu sigură că am încapsulat un loc într-o fotografie. La care mă voi uita mai târziu, cu melancolie și un zâmbet stins, rememorând vremurile cele frumoase.
Desigur, nici o legătură între planurile mele și realitate.
Am tone [digitale, desigur] de fotografii la care nu m-am mai uitat niciodată din momentul în care le-am făcut. Ziceți voi că o să mă uit mai târziu? Slabe șanse.
Mai nou nu mai car după mine aparat foto, e bun și telefonul.
Si ar mai fi bun ceva – un jurnal.
Un jurnal de la ArtGallerySabina [ să nu vorbim la modul ipotetic, nu?], în care să notez, în fiecare zi tot ce m-a făcut să mă bucur. O priveliște, un răsărit, un miros, culoare, floare și orice.
Pe care să lipesc câte un timbru – clasicul magnet de frigider, reinterpretat.
Câteva fotografii, puține și tipărite. Ca să întărească scrisele din the jurnal.
Aș fi ceva mai liniștită, zău.
Că nu am uitat chiar tot.
Be First to Comment