A început cu o pișcătură de ureche. Am crezut, sincer, că a fost un țânțar rătăcit și singuratic, cu slabe abilități de relaționare. Dar apoi m-a pișcat de nas. Asta nu mai părea o joacă nevinovată! Am dat cu mâna, să alung vietatea obraznică. Nu știu dacă s-a dus, cert e că peste nici zece minute am simțit câte o pișcătură, destul de intensă ca să îmi sticlească ochii de durere, în vârfurile degetelor inelare de la ambele mâini. Simetric. Parcă prin empatie, și degetele mici de la picioare au început să fie tracasate de noua senzație. Hm… Un țânțar rătăcit la sfârșit de noiembrie aș mai fi înțeles, dar un roi întreg?! Am dat din mâini, bezmetică, am tropăit ca un căluț nărăvaș, mi-am tras o rafală de palme scurte (și destul de dureroase) peste urechi și nas, dar parcă mă pișca tot mai tare. Am început să simt frunicături și-n obraji, ba chiar în vârful bărbiei. Pișcăturile s-au extins spre tâmple și ceafă și mai că au dat să-mi amorțească picioarele și mâinile cu totul. După ce am intrat la adăpost, cumva, treptat, s-au liniștit. Nu știu ce să zic, e un mister ce s-a întâmplat. Oricum, nu mai risc o aventură similară. Am pregătit echipamentul de protecție, un întreg arsenal de lucruri simpatice anti-țânțar (sau ce o fi): căciulă cu moț, de tras pe urechi, că ele sunt cele mai expuse, fular circular cu mustață, în care dacă mă straduiesc nițel intru pe de-a-ntregul, mănuși dungate cu un deget, ca în copilărie (oare și atunci mă atacau din senin țânțarii?!) și șosete groase, făcute de bunica. M-am uitat și la TV să văd dacă se anunță ceva invazie țânțărească. Nimic! Gurile rele spun că a venit iarna, dar eu nu cred. Ar fi chiar culmea!
Breslog- Blog-ul oficial Breslo
Be First to Comment