Ho ho ho!

Astăzi aș fi putut scrie despre o bijuterie spectaculoasă, executată perfect într-o tehnică nemaivăzută. Sau despre o pictură plină de culori și vise. Sau despre un săpun cu aromă de migdale și asprimi de boabe de cafea. Sau despre un șal în care să mă învălui fără să mai știu vreau să ies din el. Sau despre geanta aceea din piele groasă, cusută manual, care îmi tot face cu ochiul, chiar obraznic, aș zice eu. Sau despre o piese delicată de mobilier dintr-un lemn cu aromă de cireșe amare.
Dar.
Mi-am ridicat privirea către fereastra camerei, pe care cu surprindere am aflat-o puțintel transpirată. Chiar și așa, nu putea ascunde cerul trist de iarnă timpurie. Și apoi mi-am mirosit motanul. Blănița lui pufoasă amintea ușor de iarnă – nu știu cum, că nu are voie afară [supusă paranoică ce sunt].

Și atunci am vrut să treacă toamna, fără să mai țin cont de preferința mea exprimată în materie de anotimpuri.
Să vină iarna, cu îngheț la nas și geamuri, cu zăpada pură și curată, cu vreascuri și bălți amorțite de frig, trosnind sub ghete îmblănite. Cu funigei și promisiuni de foc în sobă, cu vin fiert și stele lipsă la apel. Cu săniuș și obraji rumeni de copil. Cu lumânări cu flacăra  ascunsă-n boluri decorate c-o frântură de poveste.

Să fie prea devreme? Nu cred, aș zice eu, ar zice atelierclau.

Ce-ați zice voi?