Un albastru infinit, brazdat uneori de suflarea vreunui nor pierdut si obosit de zbor, potolit razlet de o sclipire uitata de soare.
Se ascundea de ea la umbra portocalului inflorit.
Iarba rece si umeda ii mangaia pielea cu rigurozitatea unui amant ce o stia pe de rost.
Intisa acolo, strabatea labirintul inmiresmat, pe carari albastre, cu privirea unui matematician ce descopera solutii noi. Se mira cum de nu trosnesc crengile sub greutatea albastrului brutal de limpede si uniform. Aproape buimaca, privea cum se lichefiaza si isi croieste drum printre ramurile deja doldora de flori alb-rozii, in valuri sub care isi pierde suflul.
O picatura se prelinse agitata din corola unei flori si, cu apetitul unui sinucigas, isi croi drum pana la fruntea ei serena.
Emilie se trezi speriata.
Unde a fugit albastrul infinit?
Draguta!
Imi place!!!
un articol scris cu mare drag care mi-a amintit ca visul are menirea chiar sa ne trezeasca poate la realitate:) Multumesc Eugenia!