Haraba, harababura

Nu ştiu cum faceţi voi când se adună toate într-un talmeş-balmeş fără sens, când timpul fuge ca nebunul, când sunt atâtea şi atâtea lucruri de făcut şi parcă nu mai sunt resurse şi orice decizie mică de luat declanşează o dramă. Când ştii ce înseamnă “a fi varză”, de parcă tu ai inventat expresia. Când orice contrazicere îţi ridică nervozitatea latentă până la cer, când simţi că ai putea ţipa şi la un pui de pisică (şi ăsta e un subiect sensibil în handmade, motiv pentru care l-am şi folosit ca ilustrare a paroxismului situaţiei). Una peste alta, totul devine copleşitor, pentru că vrei să le faci pe toate (şi-s multe, pentru că nu te mulţumeşti, ca tot omul, cu rutina serviciu-piaţă-acasă-tv), dacă se poate simultan măcar două câte două. Şi cărţile se adună teanc pe noptieră, programul de alergat rămâne suspendat la săptămâna 3 (că, vorba unei prietene la fel de organizate ca mine: “ce, alergatul ştie ce zi e?”), limba japoneză e la fel de abstractă ca atunci când nu ştiai să dai bună-ziua, celelalte proiecte rămân la stadiul de entuziasm iniţial disproporţionat (handmade e deja o noţiune vagă a ceva ce făceai cândva şi era tare bine, de exemplu).

Ei bine, nu ştiu ce faceţi voi în astfel de situaţii de amarnic haos. Poate nici nu vi se întâmplă. Poate duceţi în spate varii proiecte şi le finalizaţi cu succes (şi la timp). Poate alergaţi zi de zi ca nişte cerbi şi căprioare, vă dezvoltaţi multilingvistic şi vă manifestaţi personalităţile încântătoare la modul plenar.

Eu… eu mă opresc. Încerc sa mă dau doi paşi în spate şi să respir. Desigur, nu-mi iese mereu, de unde hiperventilarea care urmează. Şi apoi, cumva, din străfundurile memoriei, îmi vine în minte un refren de atunci când lumea se mişca mai încet, casele erau mai viu colorate, norii mai plini de ploaie în zile de vară, când visam să zbor cu un balon, jucam ascunselea pe după copacii din livadă, aveam un elefant de cauciuc alb pe care-l chema Aeravat (ca-ntr-un film indian) şi număram matrioşcile una-n alta, tot mai mici şi mai mici.

Şi când, ca-ntr-o poveste al cărei final nu mi-l mai amintesc, fratele bunicului îmi spunea o poezie ciudată din care am reţinut doar atat:

haraba, harababura

drumăra încurcătura

drumăra pe vale ra

harabaua verbara…

Nu ştiu dacă înseamnă ceva, nu-mi amintesc continuarea. Dar îmi adună gândurile, mi le repune-ntr-un întreg şi dă un sens, cumva, întregului haos.

Toată liniştea post-harababură, am găsit-o la Mimeme :). Mulţumesc!