Era o zi de vară, o zi cu nimic deosebită – același soare gras și călduros, același cer azuriu pe care se hârjoneau niște nori tineri dar pufoși, aceleași culori vii, același miros caracteristic.
Albinuța Veta se trezi ca în fiecare dimineață, o dimineață prin nimic mai specială decât altele, își puse sorțulețul vărgat și călcat de cu seară la dungă și o porni voioasă după nectar, polen și alte bunătățuri.
Își salută scurt suratele – nu avea timp de povești și sincer, o lăsa cam rece noul soț al reginei, despre care se povestea cu bâzâieli șoptite că e un leneș, un netrebnic, dar un frumos.
Avea mult de lucru, tocmai azi înfloreau trandafirii și ea personal se dădea în vânt după ei. Să înceapă cu cei galbeni de o paloare feciorelnică sau cu cei de un roșu adânc, care îi cam făceau cu ochiul ? Începu să fredoneze ultima melodie în vogă la Radio Buzz și se apucă de treabă.
Pe când să facă și ea o pauză binemeritată, observă cu mirare că umbrele nopții îi dădeau sfios târcoale.
“Bună treabă, Veto”, se apostrofă ea cu glas tare. “Iar o să iei premiul pentru cea mai harnică albină”. Spre necazul Georgetei, care era tare doritoare de acest onor.
“Mai bine mă îndrept către casă”. Zis și făcut.
Poate din cauza întunericului, poate din cauza oboselii, poate din cauza bateriilor slabe de la GPS, greși puțintel drumul către casă. Curios e că nimeri un fagure, dar își dădu imediat seama că ceva era schimbat.
Forma era relativ aceeași – hexagoane perfecte, dar materialul…hmmmm….era lucios, transparent și deloc cald la atingere. Plus că părea și lunecos, ca sticla borcanului în care își prinsese din greșeală o aripă toamna trecută, când se cherchelise puțin la nunta reginei și greșise din nou drumul către casă.
Ce chestie, erau într-adevăr borcane. Goale, ce-i drept, dar totuși pline de ceva ce aducea a miere, dar nu era.
Se apropie circumspectă, studie eticheta și se lumină pe loc – era o lampă fagure, din borcane reciclate, creată de către radum.barbulescu. Mii de leduri ascunse-n capac ca un roi de licurici colorau umbrele înserării cu o lumină albă și plăcută.
“Ce frumos ar sta agățată pe tavanul căsuței mele din lemn de fag!” gândi ea rapid și practic ca albina. “Numai să nu mi-o ia cineva de pe Breslo înainte”, se întristă ea anticipat.
Să i-o luăm…să nu i-o luăm înainte Vetei ? Voi ce spuneți?
hahaha, cea mai draguta povestioara:D