E bizar.
Cum ma simt vlaguita de inspiratie cateodata. Si totul imi apare monoton, de un monocrom fara cusur. Monocromie cu trimitere directa spre gri. Pana si capacitatea de a concretiza doua fraze coerente imi e distrusa. Ah, letargia mintii, ceata gandurilor si linistea de nestrabatut din emisfere! Nu imi sunt prietene. Absolut, nu.
Pentru ca mai apoi valuri de oranjada si mix din fructe de padure sa imi inunde retina la fel de gri precum norii de furtuna. Iar formele biomorfe sa se impleteasca spre absolut cu viteza filmelor date pe ‘very high speed’ de pe National Geographic. Si in efervescenta vizuala sa ma intreb unde duce fiecare vrej si daca exista curcubee portocalii. Si ce e la capatul celalalt. O toamna nesfarsita in culori inepuizabile? Sau doar o portocala gigant cu gust de mure si afine?
Momentan stiu ce e la capatul acesta de curcubeu revarsat pe bumbacul fin al rochiei de la Petriioni.
Inspiratie.
E bizar.
Multumesc frumos :)!