Cad frunze. Și galbene, și verzi, și roșiatice sau brune. Puterea de-a îmbrăca copacii n-o mai au. Sau n-o mai vor, cine să știe… Le împrăștie un vânt puțin cam rece și cam trist, ca pe amintiri de mult uitate, dar care când răsar la suprafață dor.
Invariabil simți că ești copacul gol, atât de vulnerabil și -n același timp puternic, cel puțin în fața unor furtuni mai mici. Sau poate le percepi furtuni – pe când de fapt sunt doar vârtejuri cu o forță efemeră.
N-ai timp de uragan nimicitor, nu vrei ca salcia să te apleci, îți cauți sprijinul de negăsit. Nu-i soare care să te îndrume, toți fug din jurul tău mânați de-o taină neștiută…ce-a mai rămas din tot ce-a fost?
Doar frunze foșnitoare modelate după a vântului suflare, pictate-n nuanțe și culori nemaivăzute – și roz și roșu și verde stins de toamnă … și auriu și arămiu și violet…Nu țin de cald, doar de frumos.
Și ca să fie mai frumos de-atât, nagual le-a împletit printre ametiste și nugget-uri de unakit, le-a ondulat ca sufletul de cupru cald și maleabil, le-a destinat … cui altcuiva decât doar ție?
Merci BwE pentru cuvintele frumoase ! : )
Cand expune “nagual” ceva , eu “miros”, simt ca este ea ! Stiam al cui este colierul si m-am oprit aici.
Nagual Are puterea de a da lucrurilor delicatete, profunzime si tandrete.
Eleganta si finetea lucrurilor expuse de ea ma duc cu gandul la “frumoasa din padurea adormita” : n-a avut voie sa puna acul
in mana dar cand a venit printul, a pupat-o si a trezit-o nu s-a mai oprit din mesterit ! Poveste in varianta moderna. Te pup
cu mult drag si iti doresc mult bine si spor in toate !