Aș vrea să taci

Mi-aș dori tare mult să taci nițel. Să stăvilești iureșul de vorbe care mă inundă ca o vâltoare – știi de ce? Nu pentru că nu mi-ar plăcea ca eu să tac (ador să tac, am impresia că e lucrul pe care îl fac cel mai bine) și tu să vorbești cu patos, ci pentru că aș vrea să ascultăm puțin. Să ne oprim din conversația asta năucitoare care ne face zilele să treacă teribil de repede și de furtunos și să tăcem, măcar un pic. Să ascultăm. Nu, nu pe alții vorbind, cu ce ne-ar ajuta asta? Alt iureș, altă vâltoare, alt patos. Să ascultăm cum cresc macii. Așa. Cum se înalță ei spre soare și cum dansează pe câmpii, pe o muzică prea subtilă pentru urechile noastre deprinse doar cu conversații bezmetice.

Da, știu că nu îi auzi, dar nici nu te-ai oprit din vorbit, nu-i așa? Hai să stăm puțin în liniște, aici, în câmp. După ce macii ne vor mângâia urechile cu creșterea și dansul lor în soare, putem să-i și pictăm. Sau mai bine ne rezumăm la ascultat, noi doi. Să lăsăm pe alții care se pricep (de pildă AquaGest) să picteze. În acuarelă.

Da, știu că e noiembrie și pe câmp nu mai sunt maci și în aer și-n mințile noastre deja ninge și e Crăciunul, dar, serios, nu te poți preface puțin?!