În ultima vreme imi place să citesc memorii. Mă fascinează viața desfășurată măiastru pe coli de hârtie, în fața mea. Cuvintele se înșiruie cuminți, chiar și atunci când descriu grozăvii. Mă iau de mână și mă duc cu ele, uneori departe, pe tărâmuri nestrăbătute de mine vreodată, alteori parcă în blocul de vizavi, atât de mult mă regăsesc în ele.
Îmi place cum oamenii (unii, cei cu har într-ale scriiturii) mă fac să nu mai pot să le las povestea vieții jos din mână. Citesc pe nerăsuflate, dar parcă și cu un soi de regret că, la sfârșit, ne vom despărți și eu îmi voi vedea de viața mea sau de alte vieți, alte memorii care îmi cad în mână. Cu toate acestea, la final rămâne ceva: o oarecare complicitate tăcută între mine și autor (nu are cum fi altfel, după toate cele împărtășite, nu?) și dorința mea de a avea o viață care să merite, cândva, povestită.
De aceea, când văd astfel de invitații la scris, nu mă pot gândi decât că sunt pe drumul cel bun. Ce prilej mai potrivit să încep să aștern… ahm, memorii? Un pic prematur. Dar nu strică niște exerciții de stil, compoziție, caligrafie chiar. Sau poate mă apuc de scris poezii. Cu coperțile astea imaculate și cu tradafirii care parcă îmi apără gândurile scrise de priviri curioase și neinițiate, nu am cum să nu fiu inspirată, chiar și cu o listă de cumpărături. Cel puțin până mă lovește inspirația. Măcar voi fi pregătită.
Multumesc frumos :)