N-aș fi zis

N-aș fi zis că voi alerga vreodată. În parc, pe stradă, în jurul unui lac obosit din oraș. Cu toate că mă învârt într-o societate selectă de maratoniști [ desigur, în ultima propoziție fac  ce știu eu cel mai bine – strecor și puțintică ironie ;) ].

Dar ca să reiau, dacă mi-ar fi spus cineva acum jumătate de an că voi ieși din casă în luni triste care plâng cu stropi de ploaie și fulgi de nea ca să sperii băbuțele temătoare  cu respirația-mi sacadată, aș fi râs. Mult mai bine decât am râs la 7 pshihopați și-un câine.
Și apoi aș fi început una din teoriile mele interminabile – oh, nu – vă spun eu că nu vreți să aveți urechi atunci când mă ia valul!

Totul a fost nepremeditat. Deși mă plângeam de câteva kg în plus, deși mă plângeam de minunata lipsă de condiție fizică. Eu? Sport? Să nu uităm că era să rămân corigentă în liceu [ mai eram și obraznică, nu numai leneșă, recunosc ].
A fost suficient un mic imbold zebrat – și gata!
Încet, încet s-a mărit numărul de zile/ săptămână, numărul de minute, numărul de km.
Cheful nu pot să vă mint – nu s-a mărit deloc, dar s-au înmulțit exercițiile de voință.
Și iată-mă privind cu alți ochi mediul ambiant, bucățica de natură în care ajung ocazional, orașele de pe alte meleaguri prin care sunt plimbată până nu-mi mai simt picioarele.
“Maaaamăăăăă…..ce mișto ar fi să alergi pe aici!”
Cum, EU am spus asta?!
Da, surprinzător dar adevărat. Încep să mă întreb cum ar fi să alergi pe străduțele Florenței, pe potecile din Alpi, în păduri luminoase.

Toamna, primăvara, vara…

Să respiri aer curat, să miroși anotimpul, să simți razele soarelui și respirația vântului, să racolesti un strat de frunze sau un stol de fluturi, să te rogi să găsești un taxi să te duci acasă.

Voi puteți alege – sau să mă însoțiți, sau să priviți tabloul oilpainting .Culorile sunt la fel de frumoase, senzația de toamnă melancolică e aceeași.

What’s it gonna be, peaches?