Astăzi voi împărtăși cu voi una dintre marile mele iubiri. Stați, nu plecați, că nu-i vorba nici despre rockerul din liceu și nici despre BonJovi. Nu că ultimul nu ar merita un capitol, mai ales după ce s-a tuns.
Așa, nu-i vorba despre bărbați – obișnuiesc să spun doar adevărul despre bărbați, lor nu le place, doamnelor lor nu le place, în consecință toată lumea se uită chiorâș la mine.
Trecem peste asta și ne întoarcem puțin în timp. Acum ceva ani, am prins din zbor o propoziție. Scurtă, dar care mi-a rămas întipărită în minte mai ceva ca prima zi de școală [ pe care nu mi-o aduc aminte, dar oamenii adoră să pomenești despre lucruri frumoase și nevinovate].
Era vorba despre o eșarfă. “Miroase a Mihaela”.
Cum adică a Mihaela, m-am întrebat eu cu ochii mari ca ai unei văcuțe. Ei, din ziua aceea, am vrut să miros și eu într-un fel, în felul meu.
Inutil să vă spun că acum retez scurt complimentele de genul “vai, ce bine miroși”.
“Nu eu, parfumul”. Sau și mai rău, în zilele în care nu-mi stă părul bine – “Da, e ziua aceea din lună în care fac dus, știi?”
Inutil să vă spun că la fel cum împart oamenii în oameni cărora le plac pisicile și oameni cărora nu le plac, îi împart și în oameni care miros frumos și oameni care nu. Îmi mai dau cu virgulă împărțelile astea, dar cui nu?!
Nu, azi nu am parfum pentru voi. Am doar o sticluță care a găzduit licoarea fermecată. O sticluță veche, lucrată manual și împodobită regește, care a venit tocmai din secolul XIX ca să ne spună o poveste.
Despre cum era atunci, despre ce nu o să știm vreodată, despre Art Nouveau Blu.
Eu nu mai țin minte cine era Mihaela, nu miros niciodată la fel, iar BonJovi arată tot bine.
Unele lucruri se schimbă, unele nu. Și cred eu că e bine așa. Așa avem ocazia, oferită de RalucaElvenDesign, să purtăm ceea ce pe vremuri mirosea frumos.
Și să ne întrebăm : “Oare cum era” ?
wow..multumesc frumos pentru acest articol! Este superb tot ce am citit! Fascinant!