Când era tânără si eu eram copil, bunica mea, altfel ţărancă get beget, lucra la o fabrică de confecţii. Făcea probabil tivuri la uniforme, halate de muncă, ştiu eu, călca haine care vor fi fost purtate de muncitori până la dezintegrare. Din resturile de material de la halate bunica făcea pe prispa casei covoare colorate la un război mai mare decât Dacia lui taică-miu. Să fi trecut vreo 15 ani de atunci şi tot îmi amintesc preşurile alea, ba de curând chiar am rugat-o pe bunica să-mi dea câteva bucăţi pe care le am acum în casă.
Pe vremea cand bunica făcea covoare pe prispă, trecerea la linia de produţie şi superspecializarea erau în plin avânt, odată cu “degradrea muncii” şi “descalificarea”. Bunica mea nu era o breslaşă în fabrică, nu avea niciun fel de cunoştinţe de croitorie şi nici nu îi trebuiau, era un elemnt într-o linie în care fiecare avea o funcţie prestabilită şi repetitivă. În acelaşi timp, acasă, ea păstra obiceiuri de breaslă şi clacă, făcea lucruri pe care le învăţase, în ritmul pe care şi-l dorea.
Pe lângă faptul că nu avea neopie de skilluri pentru a munci în fabrică, o altă problemă era că la serviciu executa produse de consum care treceau prin multe mâini până la a fi finisate, pentru bunica ele nu aveau niciun însemnătate. Erau doar o continuă pedalare a maşinii de cusut. Şi, aşa cum psihologii care se ocupau cu medicina muncii observaseră încă de la începutul secolului trecut, viaţa trebuie să aibă un sens şi mai mult decât orice răsplată financiară, muncitorii au nevoie mai degrabă de timp liber pe care să îl investească cu ceva care le aparţine. Din studiile întreprinse atunci reieşea şi că rutina(cum ar fi repetarea aceleiaşi mişcări cu o animită viteză şi concentrare), produce o tensiune nervoasă care duce la tâmpire, dacă nu chiar la paralizie a proceselor cognitive, din cauza lipsei unui sentiment de deplinătate, de finalitate, de închidere.
Prin urmare, cum ar putea fi obiectele care ies din aceste linii de producţie altfel decât vide? Şi dacă vă place să credeţi în fantome şi în memoria obiectelor, ce şi-ar putea însuşi aceste lucruri altceva decât deznădejdea şi alienarea tuturor echipelor de muncitori? Cam aşa cum îţi vine să râzi şi nu prea la filmul Modern Times al lui Chaplin. Uneori mă gândesc la tehnologia keine touch ca la o formă de atenuare a oricărui fel de energie până produsul intră într-o folie de plastic din care se scoate aerul pentru a fi încărcat cu sens de consumator, şi el de cele mai multe ori o fiinţă nesatisfăcută.
Nu vreau să ajung chiar pe cele mai înalte culmi cu apologia artizanatului, dar calităţi ale lucrurilor unicat şi de serie mică mai sunt, chiar dacă treaba făcută de maşină este mereu impecabilă. Aşa, dacă obiectele produse în masă sunt rezultatul unui plan meticulos şi al unei precizii desăvârşite, artizanul lucrează sub imperiul variaţiei. De cele mai multe ori obiectul său ia formă literalmente direct sub mâinile sale. Artizanul simte nevoia să creeze tot timpul altceva, să experimenteze, iar dacă greşeşte, nu e bai, mai încearcă odată. Un designer modern nu-şi poate permite, însă, să se trezească cu câteva zeci sau sute de mii de itemi identici nefuncţionali.
Bunicul era ţăran şi făcea de toate. Dacă războiul bunică-mii era vis, atelierul bunicului era raiul. Era răcoare şi umbră, de cele mai multe ori o lumină galbenă, mereu câţiva saci de cereale depozitaţi acolo lăsau în aer un miros prăfos plăcut de grâu, porumb sau chiar ovăz pentru cai. Mai era un dulap mare cu multe rafturi şi sertare pline cu unelte de toate felurile, şuruburi, cuie ruginite (îmi placeau atât de tare cea mai frumoasă culoare), şi peste tot se aşternuse de-a lungul timpului o peliculă de praf de cereale amestecat cu vapori de petrol. Îmi amintesc că citisem atunci o poveste sau poate era un text de şcoală, cu o fetiţă al cărei bunic avea o bombonieră cu ceva delicatese de ciocolată, nu ştiu ce se întâmpla cu ele, dar bomboniera aia mă ducea cu gândul la atmosfera aia semiobscură, prăfoasă şi într-o stranie intimidate cu unelte, hamuri de piele, mături de stuf, camere de bicicletă, vaselină, petrol, pepeni, must şi câte şi mai câte strângea bunicul.
ce mare placere mi-a facut articolul tau. FELICITARI.
sunt pasionata de lucrurile facute cu suflet, de tot ce apartine trecutului si care imi trezeste nostalgii placute…iar bunica- e o intreaga poveste…
o sa citesc si re-citesc articolul asta…
multumim
cool, si mie mi a placut sa scriu mai ales ca desi eu nu prea am nostalgii, in zona aia a copilariei cu mirosuri, joaca, camp si bunici mereu ma topesc de placere, ms
foarte interesant articolul.desi, presupunand ca as crede in memoria obiectelor, nu cred totusi ca obiectele handmade “mustesc” de zambete si voiosie. si eu mi-o aduc aminte pe bunica-mea tesand covoare/cuverturi sau facand sapun, insa bombanea non stop. nu lucra pe banda, insa nici foarte mare placere nu-i facea. si nici mie, for that matter . cui naiba i-ar fi placut la 10 ani, in vacanta de vara, sa stea si sa manevreze suveica sau cum se mai chemau componentele razboiului, in loc sa se joace in praf? :)
surprinzator si poetic articolul, mi-a placut enorm, e ca un basm scris…
empatizez cu articolul tau! :) multumesc…
eu cand mestresc ma uit la seriale, sau, ma rog, episoade din filme care imi plac curg in fundal, star trek sau doctor who, pushing daisies sau big bang theory, in fine, e misto ca se creeaza o atmosfera, ca atunci cand citesti o carte si cand o deschizi intri in atmosfera de acolo, asa si eu cand iau in mana un obiect facut intr-un anumit context imi da o senzatie anume. ca rochia pe care ai purtat-o la un moment important. se incarca de ceva. acum, nu o sa retina si ca te-ai impiedicat cand ai coborat din tramvai in ziua aia. si desi nu ti-ar placea sa mesteresti(desi mi se pare surprinzator, toate fetele de pe breslo au slogane ca bijuterii cu dragoste, sau din suflet, sau chestii din astea emotionale care mie mi se par sincere), este imposibil sa nu simti satisfacie cand ai terminat un lucru, cand ti-a iesit bine. ma gandeam la niste cunoscuti care si-au luat casoi in suburbii si au pus in curte ceva ceapa si salata, o mica gradina de primavara, si e asa mare lucru pentru ei sa faca salata din cea crescuta de ei, cand pun masa iti atrag atentia la asta.
foarte frumos articolul…felicitari!!!
Am citit cu mare plăcere articolul, mulţumesc că ai găsit loc şi pentru poza cu păpuşile mele :)
Foarte frumos articolul, felicitari!
M-am intors si eu in timp in curtea si in casa bunicilor, care erau plini de minunatii si acum realizez ca totul era handmade acolo,inclusiv casuta in care locuiau era facuta cu mainile lor.Si, imi amintesc cu atata placere de bunica, cum statea iarna langa soba si ne tricota ciorapi de lana,cu pisica cuibarita la picioarele ei.Si, bunicul meu era grozav de harnic si gospodar,isi facea singur pantaloni (invatase el pe front de la un nene croitor, ii facea bufanti, model rusesc :D),facea “cipici”( un fel de pantofi din panza groasa, cu talpa de cauciuc, cu care era incaltat tot satul, care era abonat la “magazinul ” bunicului) si iarna impletea cosuri din nuiele de dud, tot de el adunate de toamna.
Si, ma gandesc asa…cat erau de frumosi si de intelepti, cu in toata simplitatea lor…
Cred ca suntem tare norocosi cei care am copilarit la tara, alaturi de bunici minunati.Eu, cel putin, de la ei am invatat ca lucrul facut de mana omului e cel mai trainic si cel mai frumos, chiar daca e cu mici imperfectiuni.
Foarte frumos articolul!
eu primesc mail la comentarii noi, nu stiu daca revine cineva cand raspund, dar ma bucur mult pentru empatie si rememorare
Citit, rememorat, zambit. Pentru empatie tre’ niste calitati anume, nu stiu in ce masura le am:)
Articolul insa, mi-a placut. O alta perspectiva, mai apropiata de a mea, asupra a ceea ce inseama sa comunicii prin scris.
Un deliciu articolul tau ! m-a transpus intr-o secunda , la tara, in copilarie , cu genunchii juliti si cu ochii mari de mirare pentru tot ce ma inconjoara…atelierul bunicului tau seamana cu un colt uitat din amintirile mele….atit de drag. Multumesc pentru ca mi-ai adus amintirile inapoi :)