A poposit in casa mea cam cand ai ajuns si tu. Tu, cu bagaje putine si sperante multe ascunse printre camasile sifonate, ea cu nervuri scluptate atent si adanc, tacuta.
Pe o frunza mi-ai lasat o viorea.
Pe o frunza ti-am raspuns cu bruschete italienesti.
Pe o frunza ne-am intalnit la un ceai cu biscuit.
Pe o frunza mi-ai lasat un poem.
Pe o frunza ti-am raspuns ca te iubesc.
Si apoi ca ma indoiesc. Si ca ar fi mai bine sa iti iei bagajele putine si sa lasi frunza sa ma consoleze abundand in ciocolata neagra si amara precum tristetea ce ma inconjoara.
Dar mi-ai raspuns ca nu vrei. Si ai sa vii inapoi. Mereu si mereu. Si ca ai nervi de otel. Si rabdare de fier! Iar frunza se va usca, nu si dragostea ta!
Te-am contrazis. Dar numai cu privire la a doua afirmatie.
Ma bucur ca ai ramas!
Si te anunt ca frunzele de la Aly35 nu se usuca!
Ce frumoasa declaratie de dragoste, pe o frunza, unde sedeau si doua stele…, ca doua lacrimi de argint…
Superbe, atat frunza, cat si povestea inspirata de ea! Felicitari amandurora!