Trece pe lângă mine ca un fulger portocaliu. Îl chem. Nu vine. Apare un cap de după colț, urmărindu-mă tăcut. Dacă mă întorc cu spatele și îl ignor, se dă peste cap de trei ori, face tumbe ca un acrobat păros, mai zgârie canapeaua, sare pe pervaz, face orice, numai să îi acord un dram de atenție. Din când în când e liniște și nu-l zăresc nicăieri. Îl caut prin casă. Sigur face vreo năzbâtie, mă gândesc, dar de cele mai multe ori se dovedește că greșesc și mă privește aproape cu reproș dintre perini, unde își face siesta sau doar visează la o viață liberă, vânând pe undeva muște și șoareci cu cheiță. Dacă reușesc să-l prind și să-l smotocesc de drag ce-mi este, toarce, generos, înainte să-mi aplice o gheară pe mâna invadatoare. Tot așa, de drag. Are o întreagă colecție de mingi colorate și zornăitoare. Sub pat. Are zeci de culcușuri improvizate prin casă. Are șoareci de toate culorile, mărimile și modelele (inclusiv cu inimioare verzi, vezi bine), cu care e prieten la cataramă. Are oglinzi cu formă de pisică prin casă și niște păr cam peste tot, ca să se știe cine e stăpân aici. Mi-i drag, recunosc. Când ieșim afară la plimbare, stau cu inimă strânsă că va mirosi libertatea într-un mod pe care nu-l voi putea controla și-și va lua zborul ca o pasăre din cuibul mamei. Ca să-l țin aproape, îi fac hăinuțe, îi pun funde, îl domesticesc din toate puterile. Cam așa:
Mishu a’ lu’ Leti stie?
Ca are sosie,
Care are un soricel si un buzunar
cu fermoar,
unu-ntr-altul … :))
misu stie, dar cohortele de fani nu-l impresioneaza nicicum :) eu sunt martora umila :) :) :)