Alerg, alerg

Alerg. Imi iau picioarele la spinare si pornesc, zaluda, pe strazi. Uneori sunt intrebata daca ma alearga cineva (cat de disperata trebuie sa par!), alteori nu e nimeni pe strada si ma simt ca intr-un film post-apocaliptic, in care am ramas singura, eu si gandacii. Alerg, alerg. Ca si cand asta am fost nascuta sa fac. Da, exact ca intr-o carte despre care am citit. Alerg pe strazi, prin parcuri, pe stadioane, pe carari din paduri, pe dealuri si pe campii, alerg, alerg. Am echipamentul cel mai frumos de alergare posibil. Din sireturi imi cresc flori si imi duc echipamentul intr-un sac rosu, frumos si vesel. Uneori e nevoie sa imi duc echipamentul dupa mine la serviciu, ca de indata ce ies pe usa firmei sa incep sa alerg. De cele mai multe ori alergarea se desfasoara usor si lesne, ca si cand nu numai ca mi-ar creste din sireturi flori, ci as avea si niste mici aripi atasate de pantofii de sport. Nici nu-mi dau seama cum se perinda kilometrii unul dupa altul. Nici nu stiu cum de nu am participat la vreun maraton pana acum. Poate ca ar fi timpul. Insa deocamdata sunt ocupata sa alerg asa, de placere, pe strazi, pe stadioane, prin parcuri, pe alei… cum? Sa ma trezesc pentru ca dau prea mult din picioare? Am acaparat toata plapuma? Pai alergam, stii? Pe strazi, pe alei, prin parcuri, pe stadioane…

Ei bine, cu siguranta nu poate fi asa de greu si in stare de veghe, nu-i asa? Trebuie doar sa ne luam echipamentul intr-un sac rosu, frumos si vesel (de asta se ocupa aurora2172) si sa pornim, dupa ce ne-am legat sireturile cu un rand de flori si doua fire de speranta. Zic si eu, merita incercat :).