Stă tristă și puțin confuză. Nu știe prea bine ce caută aici. Ziua, iureșul celorlalți o deprimă și o obosește foarte tare. Ar vrea să fie ca ei dar nu poate, oricât s-ar strădui (și s-a străduit amarnic până azi, când și-a zis: Gata. Ajunge. Până aici). Noaptea o învăluie blândă ca o mamă, la început, dar apoi o bântuie cu vise grotești și o sperie, trezind-o. Nicicum nu e bine. Ar plânge, dar nu vrea să pară ATÂT de vulnerabilă. Ar striga, ar trânti și ar sparge lucruri dar nimeni, nimeni nu s-ar aștepta la așa ceva din partea ei – în fond, e atât de blândă și inofensivă… Când își desenează o lacrimă sub ochiul stâng totul e mai simplu. E ca și cum ar plânge fără să plângă, de fapt. Și nimeni nu i-o ia în nume de rău și nimeni nu o consideră ciudată – că e doar o lacrimă desenată. Din când în când, se împrietenește cu câte o pasăre – probabil pentru că stă atâtea ore nemișcată, ca un copac. Prețuiește momentele acelea mai mult decât orice pe lume. Doar că de fiecare dată, după o bucată de vreme prea scurtă, păsărelele zboară și nu se mai întorc. Numai ea nu știe de ce stă încă aici deși e atât de tristă ziua și de speriată noaptea. Ar scrie despre toate acestea, parcă. Atunci lumea ar ști și, poate, ar înțelege și i-ar mai trimite păsărele în vizită. Sau, mai bine, poate ar lua-o pe sus și ar duce-o în altă parte, unde să-i vină să fie mai veselă. Dar cu ce să scrie? Nu pare să existe nimic util în jur. Și-atunci își aduce aminte de o poezioară citită de foarte, foarte multă vreme. Și cere:
Sub clarul de lună,
Pierrot, te-aș ruga,
Dă-mi o pană bună,
Ca să scriu ceva…
Arlequina, de la TinaAntiloop :)
Be First to Comment