Nimeni nu știe cum s-a întâmplat. Probabil pentru că este acum tare irelevant. Cert este că într-o zi, pe care o bănuiesc aparent banală, dar care s-a dovedit, uite, extrem de importantă, albina cea vesela, zglobie și activă, s-a împrietenit cu șoricelul taciturn și sperios. Și de atunci (și tot ce pot să vă spun este că a fost tare, tare demult, atît de demult și la începutul lucrurilor, încât nici albina nu știa că e albină și nici șoricelul că e șoricel) și-au rămas unul altuia acel cineva special pe care-l suni în miez de noapte, cu care plângi de bucurie și pentru care îndrăznești lucruri nemaiîndrăznite.
Într-atât încât pot să-i despartă ore sau luni întregi, o ușă sau mii de kilometri, planete întregi să fie între ei și tot e ca și când nu ar fi. Și inima de albină va bate mereu (și) pentru șoricel și șoricelul va trăi mustăcind (și) pentru albină.
Când albina e tristă, bâzâie către șoricel: șoricel drag, sunt tare, tare tristă. Și șoricelul are mereu o batistă albă, imaculată, cu monogramă, de oferit.
Iar când șoricelul e abătut și nu-și mai găsește locul în lume, chițăie către albină: albină dragă, spune-mi ceva frumos. Și albina îi spune cum dacă ar fi doar ei singuri pe o insulă pustie, nu s-ar plictisi niciodată pentru că împreună ar făuri cele mai minunate lucruri și ar clădi din temelie cele mai fascinante lumi.
Și-așa merg ei alături, cu sufletele-n palmă, până la capătul lumii și înapoi.
:)) ce poveste dlagutza