Stătea înfrigurat pe-o bancă umedă din parc. Simțea și vântul și întunericul învăluindu-l treptat. Urmărea fulgii acoperind cu delicatețe urâtul cotidian, inspira cu nesaț aerul rece, cu un vag miros de fum. N-avea prea multe lucruri la care să se gândească – doar unul singur, și acela începea deja să nu mai conteze.
Era deja pustiu pe aleile ușor acoperite de zăpadă și liniștea îl apăsa din ce în ce mai mult. Se întreba dacă să plece, oricum nu îl aștepta nimic acasă. Și parcă o răceală cruntă îi surâdea în mod perfid.
“Da, nu ar avea cine să mă îngrijească, prostie mai mare nici nu aș putea să fac.”
“Ba aș putea”, se contrazise imediat, cu un surâs ironic. Dădu să se ridice, când îi auzi pașii ușori, dar totuși hotărâți. Inima adaugă câteva bătăi în plus, deși acum vreo 5 minute i se părea că ar fi de neconceput.
Se apropie cu o siluetă urmată de o umbră alungită. Nu, nu era ea. Nu, nu venise după el, căutându-l disperată. O clipă inima-i se strânse, făcu o pauză pentru o miime de secundă și apoi își reveni năvalnic. Se apropie de ea, care-l privi mirată, o strânse-n brațe chiar brutal, și-i sfărâmă pe buze un sărut.
Atât . Și o lăsă să treacă.
Ea îi aruncă doar o privire, sprâncenele se arcuiră într-un reproș mut și plecă de lângă el fără un cuvânt.
Nu, nu îi era mai bine. Nu, nici nu îi păsa.
Și-atinse buzele și simți pe ele aroma ei de cătină și parcă de migdale.
Da, măcar atât – un lucru cunoscut. Și EA avea balsamul acela fîn și protector de la Prăvălia de săpun.
“Măcar atât “, își spuse o secundă mai târziu.
Și se pierdu în noapte.
Super articolul. Felicitari !!!! M-a tinut cu sufletul la gura. :)
foarte frumos articolul si sincer, cred ca ar trebui sa scrii romane de dragoste :)