Azi o să trișez puțin. În drumul spre această postare despre bufnițe în lung, în lat și-n lumea largă, așa cum intenționam și cum (aproape) am promis, m-am împiedicat de un cioc coroiat și de-o privire albastră. Nu era întuneric și nu era departe. Era în aproape-cea-mai-lungă-zi, aici, la noi în ogradă, proaspătă si ușurel holbată. Era puțin pierdută așa, pe ziuă. M-a întrebat unde e pădurea. Într-acolo, i-am arătat. Și-a plecat, lipa-lipa, ca un pinguin.
Acum mă-ntreb dacă a fost reală. Dacă privirea aceea azurie nu m-a fixat, de fapt, de sub sprâncenele stufoase. Sau dacă nu era o bufniță cercul acela gri și moale. De ce n-a zburat? Poate mi s-a părut? Și-atunci cine/ce e ființa asta pașnică dotată cu picioare, urechi și două discuri albastru-nbulinate?
Poate nu rezultă din descrierea-mi stângace, dar e o bufniță adevarată! Și nu se poartă așezată pe umăr, ci atărnată de el cu o neglijență studiată.
Pixierust, îmi place! Și mi-e drag tare ciocul pe care l-am purtat și eu la un palton, odată…
multumeeeeesc! :*
…orice s-ar spune, bufnitele sunt niste fiinte absolut fascinante…grozava bufnita cu ochisori albastri! felicitari creatoarei si scriitoarei articolului!
http://www.historia.ro/exclusiv_web/general/articol/bufni-pasarea-binelui-raului