Nu cred să fie un secret că mie îmi plac inelele. Mari, mici, înguste, negre, late, cu pietre [mari, mici, înguste, etc], arămii, imbarligate, pătrate și lista poate fi completată.
Mi se par piesele cu cea mai mare vizibilitate când sunt purtate. Nu mă refer la ceilalți, mă refer la mine, adică la ce văd eu.
Știți ce zic, cerceii nu se văd decât dacă te uiți în oglinda SUV-ului parcat elegant pe trotuar, broșele și colierele se văd dacă înclini capul într-un mod care atrage priviri lungi pe stradă….Pe când inelele sunt perfecte – le pot admira liniștită și dacă scriu un articol pentru blogul Breslo, și dacă mă prefac foarte preocupată de ingredientele biscuiților cu cacao [nu intru în detalii, dar de multe ori, în loc să îmi pun produsele în sacoșă, îmi admir inelele, spre disperarea celor care așteaptă în spatele meu, întrebându-se cu ce au greșit].
Nu știu ce s-ar întâmpla dacă aș ieși pe stradă cu inelul creat de lapostropheaura – cel mai probabil una din următoarele variante :
– m-aș împiedica și mi-aș sparge cei doi dinți din față
– aș gesticula doar cu mână pe care se află inelul [suspect de mult]
– mi-aș aranja tot timpul bretonul
– M-AȘ LĂUDA NEÎNCETAT
Ultima, ziceți? Aveți dreptate – nimic mai frumos decât un citrin bolovănos într-o mantie neagră de polimer.
A, v-am mai spus că sunt [și] mare fan al celor care mă surprind cu alte abordări ale acestui material?
Acum știți :)
Letitia, daca tie ti-a placut inseamna ca mi-a reusit inelul :) Multumesc!